Psihoterapia prin Dans şi Mişcare – o abordare cu eficienţă dovedită în tratamentul depresiei
Conform Federaţiei Mondiale a Sănătăţii Mintale, depresia este cea mai larg răspândită cauză a suferinţei psihice la nivel global. O dată cu creșterea conștiinței publice asupra efectelor adverse ale medicației excesive, a crescut în ultima perioadă popularitatea unor metode non-medicamentoase de tratament. Din anul 2018, exercițiul fizic (în sine şi nu neapărat ca o formă de psihoterapie) și-a găsit locul şi în manualele standard de tratament. Nu este deci întâmplătoare preocuparea comunităţii de psihoterapeuţi specializaţi în dans şi mişcare să cerceteze efectele domeniului lor de expertiză asupra depresiei, patologie considerată „criza globală” a secolului.
Psihoterapia prin dans şi mişcare (prescurtat ‚PDM’) se defineşte (conform Asociaţiei Britanice de Psihoterapie prin Dans şi Mişcare) ca fiind „procesul relaţional în care unul sau mai mulţi clienţi şi terapeut/ţi interacţionează creativ folosind mişcarea şi dansul pentru a asista integrarea aspectelor emoţionale, cognitive, psihice, sociale şi spirituale ale Sinelui”. Spre deosebire de psihoterapia pur verbală (recomandată în mod obişnuit în tratamentul depresiei), PDM nu necesită abilităţi cognitive sau lingvistice crescute din partea clientului/pacientului şi ca atare are potenţialul de a ocoli eventualele bariere sociale sau cultuale.
În luna mai a acestui an s-a publicat o foarte cupinzătoare meta-analiză asupra eficienţei dans-terapiei în tratamentul adulţilor diagnosticat cu depresie*. Autoarele – Vicky Karkou, Supritha Aithal, Ania Zubala şi Bonnie Meekums – au identificat 817 publicaţii, din care au selectat pentru meta-analiză, pe baza unor criterii stricte de calitate ştiinţifică, doar 8 studii. Acestea se refereau la un total de 351 participanţi, din care 192 au participat la grupuri de PDM şi 159 la grupurile-control. Toate studiile incluse în meta-analiză au relevat o scădere a severităţii depresiei (efect menţinut la mai multe luni după încheierea intervenţiei), punctul de plecare fiind însă diferit: depresie extrem de severă (Xiong et al., 2009 şi Röhricht et al., 2013), depresie uşoară (Jeong et al., 2005), respectiv depresie moderată (restul studiilor analizate). La finalul intervenţiei PDM, toate studiile în care intensitatea iniţială a depresiei era moderată au relevat o reducere până la nivelul redus (Punkanen et al., 2014; Hyvönen et al., 2018), sau chiar minim (Pylvänäinen et al., 2015). Rezultatele studiului randomizat controlat Röhricht et al. (2013) au indicat o trecere treptată de la depresie severă la moderată, în timp ce Xiong et al. (2009) a raportat o îmbunătățire drastică și o trecere bruscă de la depresie severă la redusă. Pylvänäinen et al. (2015) este singurul studiu din care a rezultat atingerea de către participanți a unui nivel minim de depresie după intervenția PDM, ceea ce se poate traduce ca o recuperare completă.
În aceste condiţii, autoarele s-au întrebat care sunt factorii cheie care determină această eficiență a intervenţiei PDM. Ele au identificat câteva ipoteze în literatura de specialitate, concluzionând însă că sunt necesare studii mai aprofundate pentru confirmarea empirică a acestor ipoteze:
Unii autori (Schmais (1985) Koch et al. (2007)) opinează că dansul în sine, componentă centrală a psihoterapiei prin dans şi mişcare, este factorul care generează vitalitate şi bucurie persoanelor care, din pricina depresiei, sunt dezenergizate. De asemenea, exerciţiul fizic ajută la excretarea endorfinelor (Jola and Calmeiro, 2017) şi la activarea aproape a tuturor ariilor cerebrale (Bläsing, 2017). În ceea ce priveşte muzica, factor curativ cunoscut în scăderea nivelurilor depresiei (Aalbers et al., 2017), ea nu este neapărat o componentă estenţială a PDM, dar este folosită cu regularitate, contribuind şi ea la eficacitatea acestei metode terapeutice.
Un alt motiv al eficienţei PDM ar putea fi capacitatea de a accesa conţinuturi inconştiente – gânduri, emoţii, imagini, greu de atins pe cale verbală. Un exemplu tipic este furia, care, conform explicaţiilor de orientare psihodinamică, poate fi internalizată la persoanele care suferă de depresie. Mişcarea, însoţită de imaginaţie activă, poate fi un vehicul de exprimare a acestei emoţii dificile, şi de procesare într-un cadru sigur, prin simboluri şi metafore (Meekums, 2002; Karkou and Sanderson, 2006). Acest argument sugerează că PDM ar putea avea efecte profunde şi de durată, care nu apar în cazul intervenţiilor care nu tratează cauzele subtile ale depresiei.
Încă din anii 80, Schmais 1985, considera că factorul terapeutic principal din PDM este integrarea minte-corp. În practică aceasta se realizează prin reflecţia aspura materialului rezultat din mişcare, care poate să fie sau să nu fie congruent cu gândurile şi sentimentele explicite ale persoanei. De asemenea, se poate realiza prin explorarea unor conexiuni noi între conţinuturi cunoscute, în cadrul procesului creativ (Karkou and Sanderson, 2006). În fine, mişcarea poate servi ca mijloc de sinteză, de sumarizare a experienţei terapeutice a clientului într-un gest sau o postură, care să încorporeze momente cheie ale parcursului terapeutic.
Cel mai important element însă este relaţia terapeutică. În ea rezidă de altfel şi diferenţa fundamentală dintre dans ca formă de expresie cu efecte curative, pe de o parte, şi psihoterapia prin dans şi mişcare, pe de altă parte (Karkou and Sanderson, 2000, 2001, 2006; Meekums, 2002). Această interacţiune plină de semnificaţii, prezentă în toate formele de psihoterapie, este principalul agent al schimbării pentru pacienţii care suferă de depresie, adesea izolaţi şi însinguraţi. În cazul particular al psihoterapiei prin dans şi mişcare, raportul terapeutic ia forma unei relaţii încorporate, descrise în modelul dezvoltat de pioniera PDM, Marion Chace (Chaiklin and Schmais, 1986). Una din acţiunile esenţiale care construiesc şi hrănesc această relaţie încorporată este oglindirea (McGarry and Russo, 2011; Fischman, 2015). Sistemul senzori-motor de oglindire, având la bază deja celebrii « neuroni-oglindă » (Rizzolatti et al., 1996; Gazzolaet al., 2006) este actualmente intens cercetat în neuroştiinţe (Meekums, 2002; Berrol, 2006; Rova, 2017), oferind explicaţii suplimentare (deşi încă doar incipiente) asupra mecanismului biologic complex din spatele tehnicii psihologice a oglindirii, deja clasică în PDM.
Concluzia generală ce se poate desprinde din studiile analizate este aceea a eficienţei incontestabile a psihoterapiei prin dans şi mişcare în tratarea depresiei (cel puţin în ceea ce priveşte adulţii – căci studiile asupra copiilor şi vârstnicilor sunt încă insuficiente). Alături de alte terapii expresiv-creative (art terapia, drama terapia sau meloterapia), aceasta reprezintă o opţiune ofertantă, deoarece permite lucrul cu probleme localizate la nivel non-şi pre-verbal, constituind un cadru propice pentru procesarea conţinuturilor greu de articulat sau îngropate în inconştient pentru că sunt prea dureroase, terifiante sau pur şi simplu inaccesibile prin mijloace cognitive.
Începând din anul 2016, psihoterapia prin dans şi mişcare se numără printre specializările recunoscute şi de Colegiul Psihologilor din România, autoarea acestui articol fiind printre psihoterapeuţii formaţi în această metodă de lucru, membră a Asociaţiei Române de Psihoterapie prin Dans şi Mişcare.
Bibliografie
* Karkou Vicky, Aithal Supritha, Zubala Ania, Meekums Bonnie, Effectiveness of Dance Movement Therapy in the Treatment of Adults With Depression: A Systematic Review With Meta-Analyses, Frontiers in Psychology, Vol. 10, 2019, p. 936, https://www.frontiersin.org/article/10.3389/fpsyg.2019.00936, DOI=10.3389/fpsyg.2019.00936, ISSN=1664-1078. Prezentul articol a fost scris cu intenţia de a prezenta publicului român o sinteză a acestei publicaţii, iar referinţele din interiorul lui trimit la articolele citate în interiorul studiului.
Loredana Larionescu
