Emotiile, aliatii sau dusmanii nostrii.

Emotiile ne insotesc toata viata si este normal sa fie asa. Absenta, aplatizarea lor, faptul ca nu suntem in contact cu ele indica un dezechilibru si fie ca suntem sau nu constienti, ele ne conduc viata si ne influenteaza alegeriile, de cele mai multe ori in directii pe care nu le dorim.

Dar ce sunt emotiile? Ele sunt o “reacție afectivă complexă, în general bruscă și momentană, însoțită de tulburări fiziologice, care oglindește atitudinea individului față de realitate”(dex). Fata de realitatea externa, dar si interna, realitate pe care o gasim in interiorul nostru si este la fel de adevarata si de vie, ca cea din exterior. Este o reactie subiectiva, pt ca fiecare simte, crede si reactioneaza diferit, in functie de caracteristicile biologice si psihologice proprii si de propria experienta de viata. Emotiile nu sunt in sine bune sau rele, dar le-am catalogat noi in functie de cum ne fac acestea sa ne simtim. Indiferent ca le consideram pozitive sau negative, este important sa nu le lasam sa ne acapareze, sa ne simtim coplesiti de ele si sa ne ingreuneze viata. Ele declanseaza reactii, pe care mai tarziu le putem regreta. De asemenea, neurostiintele au aratat ca, o emotie descarca in corp o substanta specifica ei, care ne poate imbolnavi, daca se prelungeste in timp. Inclusiv o emotie considerata buna, precum bucuria intensa, poate afecta functionarea inimii de exemplu.

Atunci ce este de facut? In primul rand este important sa stim ca ele sunt firesti si fac parte din natura noastra. Sa le acceptam asa cum apar ele, pt ca sunt un raspuns la situatiile de viata pe care le traim si care sunt  experiente placute sau mai putin placute, care se succed in permanenta si sunt inerente vietii, dar si o reactie la gandurile si credintele noastre. Partea buna este ca printr-un exercitiu de vointa si constientizare sau ne putem schimba gandurile si credintele, altfel incat sa putem trai mai mult emotiile pe care le dorim. De asemenea, daca urmam o terapie, ne putem schimba si flexibiliza gandirea si credintele, astfel incat sa resimtim alt tip de emotii si sa reactionam diferit la situatiile de viata cu care ne intalnim. Atunci cand cream experiente diferite, simtim emotiile corespunzatoare acelei experiente.

Cel mai important lucru pe care il putem face insa, este sa fim mereu in contact cu emotiile noastre, sa le constientizam, sa le simtim, fara a fugi de ele, chiar daca de multe ori ne ne temem sa simtim “prea mult”, ca sa nu suferim. In acest fel, fiind in contact cu noi insine si cu realitatea noastra interna, avem libertatea sa facem alegeri mai constiente si sa nu mai reactionam impulsiv, sub imperiul emotiilor, pt ca alegeriile pe care le facem se bazeaza pe criterii subiective si pe emotiile pe care ni le provoaca cineva sau ceva, chiar daca de cele mai multe ori nici nu ne dam seama.

Learn More

Intervenţia psihologică la pacienţii cu COVID 19 – indicii din experienţa epidemiei SARS din anul 2003

Conform unei decizii din 11 februarie 2020 a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii[1], “boala coronavirus” sau “COVID-19” este titulatura oficială a bolii cauzate de virusul SARS-CoV-2, virus similar genetic (deşi nu identic) cu cel care a cauzat epidemia SARS (sindrom acut respirator sever) din anul 2003. Deşi mass media se concentrează pe noutatea manifestărilor noului Coronavirus, iar măsurile de securitate la nivel mondial sunt fără precedent, merită să ne îndreptăm atenţia asupra învăţăturilor ce pot fi trase din experienţa epidemiei anterioare, din anii 2003-2004, cauzată de „fratele” mai mic al coronavirusului care ne bulversează viaţa acum.

Un foarte detaliat studiu publicat în anul 2005[2] a sintetizat cercetările şi practica terapeuţilor care au lucrat cu persoane afectate direct sau indirect de SARS, experienţă ce poate servi ca reper practicienilor care, în prezentul imediat şi viitorul apropiat, vor avea de-a face cu această categorie de pacienţi.

Epidemia SARS din anul 2003 a afectat 29 de ţări, fiind confirmate mai bine de 8400 de cazuri (SARS Expert Committee, 2003). Numai în Hong Kong (ţara de origine a autorilor studiului pe care îl rezumăm) din februarie până în iulie 2003, au fost raportate în total 1755 de cazuri de SARS, cu 299 de decese (conform SARS Expert Committee, 2003). Şi atunci ca şi acum, epidemia a fost marcată de o sedie de incertitudini ştiinţifice care au condus la frică şi stres generalizat la nivelul comunităţii. Şi atunci ca şi acum, impactul asupra societăţii, atunci doar pe plan local, a fost major, impunându-se măsuri de carantină care nu mai fuseseră aplicate de mai bine de 40 de ani: toate şcolile şi universităţile au fost închise pentru 3 luni, educaţia pentru sănătate a fost intensificată iar populaţia încurajată să ia măsuri de protecţie precum purtarea de măşti în locurile publice.

Articolul sintetizează cinci studii empirice au sintetizat experienţa clinică a psihologilor în funcţie de faza bolii. Descoperirile lor se structurează pe mai multe paliere, fiind foarte relevante şi pentru actuala situaţie a COVID 19:

1. Suferinţa în faza acută

Aşa cum este deja de notorietate, datorită contagiozităţii mari a bolii, sprijinul psihologic al  familiei prin vizite la patul bolnavului este exclus. Mai mult, pentru a combate efectele cytokinei (utilizată şi în 2003 şi în unele cazuri şi în prezenta epidemie) şi a reduce răspunsul inflamator la tratament, se folosesc frecvent doze mari de steroizi care pot cauza diverse complicaţii psihiatrice.

1. Manifestarea simptomelor în faza acută

Din motive evidente, evaluarea simptomelor psihice în faza acută nu a fost posibilă faţă în faţă, ci s-a realizat prin metoda chestionarelor retrospective, trimise prin poştă către supravieţuitori şi familiile lor la o lună de la externare. Din cei 103 participanţi participanţi la studiu, aproximativ 10% au raportat manifestări psihotice precum halucinaţiile auditive şi vizuale şi convingerile paranoide. Peste 60% au raportat prezenţa ocazională a simptomelor maniacale precum euforia şi dispoziţia labilă, iar 90% au manifestat alterări cognitive de diverse grade, precum pierderea orientării în timp şi spaţiu, dificultăţi de concentrare şi memorie. În fine, 80 şi respectiv 90% dintre respondenţi au raportat simptome cel puţin uşoare de anxietate şi depresie, corelate cu un sentiment intens de îngrijorarea despre impactul negativ al SARS ca ameninţare la adresa vieţii, sănătoţii şi relaţilor sociale.

Dintr-un eşantion de 10 pacienţi cu complicaţii psihiatrice trimişi pentru consult, cinci au fost diagnosticaţi cu tulburare de adaptare (AD), doi cu halucinaţii organice (OH), doi cu tulburare maniacală organică (OMD) şi unul fără diagnostic (Cheng et. al, 2004). Aceste patologii au fost legate direct sau indirect de efectele SARS, de pildă pacienţii cu tulburare de adaptare au raportat stres puternic cauzat de severitatea simptomelor şi de tratamentul în izolare, în timp halucinaţiile sau tulburarea maniacală organică au fost asociate cu tratamentul cu steroizi.

1. Asistenţa psihologică în faza acută

Şi în 2003 ca şi în prezent, în ciuda nevoii evidente de sprijin psihologic, precauţiile legate de contaminare au făcut ca prezenţa în zona de izolare a personalului neesenţial, precum psihologii şi asistenţii sociali, să fie puternic descurajată. A fost oferită aşadar asistenţă mai întâi personalului medical, şi, în al doilea rând, au fost concepute programe adaptate pacienţilor cu complicaţii psihiatrice.

1. Asistenţa personalului medical

Având în vedere constrângerile, atenţia cercetătorilor s-a concentrat asupra modului în care ar putea fi ghidat personalul medical să ofere pacienţilor răspunsuri cât mai terapeutice. Studiul a relevat utilitatea următoarelor acţiuni care, întreprinse chiar de personalul medical, au şansa să ajute pacienţii aflaţi în faza acută să depăşească stresul prin care trec:

• inducerea speranţei, pentru a reduce anxietatea şi îngrijorarea;
• oferirea de sugestii despre moduri concrete de a reduce stresul;
• atenţie, grijă şi umor;
• normalizarea stresului resimţit de pacient;
• ascultarea şi susţinerea;
• apropierea fizică;
• comunicarea cunoştinţelor profesionale, pentru a da pacientului sentimentul de competenţă si încredere;
• crearea unei atmosfere de suport social chiar în cadrul spitalului.

1. Crearea de servicii adaptate pacienţilor cu complicaţii psihiatrice

În cadrul epidemiei SARS din 2003, au fost aplicate două modele de intervenţie, unul prin telefon şi altul prin interviuri faţă în faţă, fiecare cu un grad diferit de expunere. Pacienţii cu simptome psihiatrice moderate au primit interviuri telefonice, în timp ce cei cu simptome severe au fost programaţi pentru consultaţii faţă în faţă la recomandarea medicului curant. Interviurile telefonice au avut ca scop să identifice natura problemelor şi să ofere psihoeducaţie asupra modurilor în care pot fi ameliorate simptomele stresului şi să înveţe familiile să ofere sprijin. Pacienţii şi familiile lor au primit un număr de telefon la care au fost încurajaţi să ceară consiliere oricând în timpul spitalizării. În cazul apariţiei simptomelor psihiatrice precum depresia, mania sau psihoza indusă de steroizi, au fost recomandate consultaţiile faţă în faţă, cu rezultate bune în controlul tulburărilor şi feedback foarte bun din partea pacienţilor şi aparţinătorilor.

• Suferinţa după externare

O altă chestiune asupra căreia s-au aplecat cercetătorii a fost aceea a adaptării de durată a pacienţilor recuperarea pe termen scurt, mai exact cine este mai expus riscului de stres crescut după externare şi ce face diferenţa între o adaptare bună şi mai puţin bună?

• Adaptarea de durată a supravieţuitorilor

În primul rând, aşa cum spuneam, a trece prin sindromul acut respirator sever (fie în varianta 2003, fie 2019) poate fi o experienţă traumatică. Cu simptome debilitante în faza acută şi sprijinul social pierdut din pricina măsurilor de izolare, stresul şi reducerea calităţii vieţii pot persista şi după vindecare. În al doilea rând, ca purtători ai acestei boli foarte contagioase şi potenţial letale, supravieţuitorii SARS riscă să devină victimele prejudecăţilor, respingerii şi alienării sociale, iar stima lor de sine riscă şi ea să aibă de suferit. În al treilea rând, supravieţuitorii convalescenţi pot fi chinuiţi de întrebări precum ‘voi da infecţia celor din familia mea?’, ‘voi rămâne cu sechele fizice?’ sau ‘voi rămâne cu efecte adverse de la dozele mari de steroizi pe care le-am primit?’. În fine, tulburările psihice induse de steroizi atât în fază acută, cât şi în convalescenţă pot fi extrem de intense, riscând să înrăutăţească procesul de recuperare (Sheng et al., 2005; Sirois, 2003).

Într-un studiu din 2004 s-a constatat că stresul şi calitatea vieţii supravieţuitorilor la o lună de la vindecare erau încă nesatisfăcătoare: 2/3 dintr-un eşantion de 100 de supravieţuitori SARS s-au identificat ca stresaţi, iar, dintr-o altă cohortă, tot 2/3 din participanţi au indicat un nivel cel puţin moderat al anxietăţii şi depresiei potrivit versiunilor chineze ale scalelor respective Beck. Interesant este că doar 2% dintre aceştia au raportat că au mai beneficiat de servicii psihiatrice în trecut, ceea ce sugerează că SARS a avut un rol decisiv în declanşarea psihopatologiei. Aceste rezultate arată că stresul supravieţuitorilor SARS la o lună după vindecare este real şi semnificativ, astfel că este esenţial screening-ul şi intervenţia psihologică timpurie pentru a le facilita adaptarea după recuperare.

•  Factori de risc pentru dezvoltarea stresului intens

Au fost studiate variabilele psihosociale ale celor ce au prezentat valori înalte ale stresului la o lună după vindecare. Cei mai puternici doi factori de diferenţiere au fost faptul de a face parte din personalul medical şi faptul de a fi avut un membru de familie care a decedat din cauza SARS. Într-adevăr, şi alte studii au confirmat că supravieţuitorii SARS care fac parte din personalul medical suferă de mai mare distres, anxietate şi depresie, stimă de sine şi calitate a vieţii mai puternic afectate, probabil pentru că aceştia au viziune mai negativă, generată de o conştiinţă mai puternică asupra fatalităţii şi daunelor fizice provocate de SARS. O dată vindecaţi, ei riscă să se îngrijoreze şi să sufere de anxietate anticipativă faţă de întoarcerea la locul de muncă unde au avut experienţe traumatice, experimentând frică, evitare, şi o modificare negativă a percepţiei de sine: din „protector al sănătăţii” în „contaminator”.

• Factori psihosociali care fac diferenţa

Următorii factori pot avea importanţă pentru evaluarea psihologică şi tratament:

• Aprecierile negative

Pacienţii tind să se îngrijoreze despre efectele directe şi indirecte ale bolii, de pildă că ar putea infecta membrii familiei, că ar putea rămâne cu sechele sau că ar putea fi discriminaţi şi respinşi după externarea din spital. Cheng şi colegii săi au dezvoltat în 2004 o Scală a Impactului SARS, formată din 12 itemi, care ar putea fi adaptată la situaţia actuală şi validată pe populaţia din România.

Din aplicarea ei au reieşit trei principali factori, care reflectă trei principale arii de îngrijorare: ‘ameninţarea supravieţuirii’, ‘impactul fizic’ şi ‘impactul social’. Atât în faza acută cât şi în perioada de convalescenţă, aceşti factori explică în mare măsură simptomele de anxietate (37%) şi depresie (34%).

• Aprecierile pozitive

În general 40–70% din persoanele care trec printr-un eveniment traumatic raportează ulterior nişte benficii şi câştiguri din această experienţă (Calhoun &Tedeschi, 1999). Creşterea post-traumatică poate fi o sursă de adaptare prin dobândirea de noi abilităţi sau conoştinţe şi a unui sentiment de competenţă în gestionarea crizelor. Primirea de ajutor din partea celorlalţi poate facilita creşterea încrederii în relaţiile sociale. Într-un grup de supravieţuitori SARS la 2-6 luni de la externare, Cheng şi colegii au identificat 3 factori importanţi:

• creşterea personală: respondenţii au învăţat să fie mai optimişti şi mai încrezători în sine;
• creşterea relaţională: relaţia cu familia a devenit mai importantă, au realizat cât de multă grijă le poate acorda familia;
• creştere spirituală: creşterea credinţei şi a încrederii în Dumnezeu.

Analiza statistică a relevat că atât creşterea personală cât şi creşterea relaţională explică o mare parte din variaţia factorilor anxietate, depresie şi percepţia sănătăţii. Celălalt factor extrem de important care explică, potrivit studiului lui Cheng et. al., variaţia acestor factori, este eficienţa de sine, definită, în cazul de faţă, ca încrederea în capacitatea de a face faţă la impactul SARS. Ca factori mediatori, Cheng et al. au identificat doza de steroizi administrată şi severitatea simptomelor SARS. De asemenea, suportul social de care au dispus pacienţii atât în faza acută cât şi în convalescenţă a jucat un important rol modulator pentru impactul SARS. În faza acută, tratamentul în izolare atrage după sine riscul de a dezvolta percepţii negative de sine, e.g. „sunt contagios, rău, dăunător pentru ceilalţi”. Sprijinul social adecvat în această perioadă critică poate avea un efect-tampon împotriva acestor afectări ale imaginii de sine. Apoi, în convalescenţă, sprijinul social al supravieţuitorilor s-a dovedit a avea un rol esenţial atât din punct de vedere emoţional cât şi practic, cu efecte salutare asupra stresului şi calităţii vieţii.

• Implicaţii pentru serviciile psihologice post-SARS

Rezultatele studiilor citate mai sus aruncă o lumină asupra mai multor arii ale serviciilor psihologice necesare celor ce se externează după SARS. În primul rând, cele mai mari probleme de adaptare le au chiar membrii personalului medical. Aceştia sunt predispuşi la răspunsuri negative atât emoţionale cât şi comportamentale precum suferinţa, amărăciunea, furia şi frica, toate acestea necesitând o abordare empatică, de înaltă sensibilitate. Aşa fiind, autorii recomandă alegerea unor variante de interacţiune mai atentă cu această categorie, de pildă, în loc de a le trimite chestionare prin poştă, ar fi mai adecvate metode de screening psihologic prin interviuri individuale şi invitaţii la consiliere.

În plus, cercetătorii din 2004 atenţionau necesităţii unei „vaccinări împotriva stresului” ca pregătire psihologică pentru o viitoare epidemie – care, iată, este în curs de a se materializa în prezent. O asemenea imunizare psihologică ar putea avea ca scop întărirea sentimentului de sprijin social, reducerea discriminării sociale, facilitarea utilizării de canale de comunicare permise, împărtăşirea mijloacelor de coping, educarea şi adoptarea unor metode realistice de evaluare a pericolului şi ridicarea moralului personalului medical.

În al doilea rând, în evaluarea psihologică a supravieţuitorilor SARS, clinicienii ar trebui să includă factorii de sprijin social, aprecieri negative (impactul perceput), aprecieri pozitive (creşterea post-traumatică) şi eficienţa de sine, factori care, conform cercetărilor citate, sunt esenţiali pentru monitorizarea sănătăţii psihice şi a percepţiei asupra sănătăţii fizice la supravieţuitorii SARS.

Nu în ultimul rând, aceste corelate psihosociale pot aduce învăţături importane pentru intervenţia psihoterapeutică la supravieţuitorii SARS. De pildă, dat fiind rolul semnificativ al aprecierilor negative, pot fi utile tehnicile cognitive precum comparaţia cu cei dezavantajaţi şi reevaluarea grijilor catastrofice. Mai mult, clinicienii nu ar trebui să se rezume la explorarea impactului SARS, ci să se concentreze şi pe educarea unor moduri de coping diverse şi a încrederii pacienţilor în propria lor capacitate de coping. În fine, nu trebuie neglijată trecerea în revistă a câştigurilor şi creşterilor personale obţinute de pe urma situaţiei traumatice, dându-i astfel acesteia un sens pozitiv, o nouă perspectivă.

CONCLUZIE

Am sintetizat mai sus o serie de rezultate culese de cercetători în urma epidemiei SARS din 2003, similară sub multe aspecte cu cea actuală. Sperăm că aceste informaţii vor ghida o bună practică psihoterapeutică de susţinere a pacienţilor, familiilor şi personalului medical, pentru care terapeuţii clinicii Mind Help vă stau cu toată competenţa profesională la dispoziţie.

___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
[1] https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019/technical-guidance/naming-the-coronavirus-disease-(covid-2019)-and-the-virus-that-causes-it
[2] Sammy K. W. Cheng şi Chee Wing Wong, Psychological Intervention with Sufferers from Severe Acute Respiratory
Syndrome (SARS): Lessons Learnt from Empirical Findings Clinical Psychology and Psychotherapy, no. 12, p. 80–86 (2005)

Learn More

Puterea aprecierilor

Puterea aprecierilor

Learn More

Copiii si nevoia de reguli

Din ce in ce mai multi parinti sunt intersati de recomandarile specialistilor in ceea ce priveste modul de crestere al copiilor lor. Asta pentru ca isi doresc sa creasca copii fericiti, echilibrati si sanatosi. Lucru imbucurator pt ca “o singura generatie de parinti profund iubitori poate sa schimbe structura cerebrala a urmatoarei generatii, schimband, astfel, lumea.” Charles Raison

Daca generatiile trecute au fost crescute sub imperiul restrictiilor si cu autoritate, in prezent se observa o alunecare in extrema cealalta, de “a lasa copiii sa faca ce vor”. Este mai degraba o tendinta fireasca, de a experimenta ambele situatii, pana putem gasi un echilibru intre cele doua, pentru ca intotdeauna acesta este cel mai bun si adesea cel mai greu de gasit.

Ne temem sa le mai spunem nu copiilor nostrii, ca sa nu cumva sa ii afectam in vreun fel. Lucru fundamental gresit. Nu numai ca un copil are nevoie de limite si de reguli clare, ba chiar sunt necesare, pentru ca el are nevoie sa se simta in siguranta ca sa se poate dezvolta armonios psihic si fizic.

Exista trei directii principale de parenting: stilul autoritar, permisiv si democratic, fiecare cu consecintele lui.

Stilul autoritar implica reguli stricte, inflexibile, pe care parintii au pretentia de la copiii lor sa le respecte intotdeauna. Acesti copii vor creste cu o stima de sine scazuta, vor fi submisivi si nu vor putea avea pareri si lua decizii proprii ori fiind frustrati, pot devi defensivi si agresivi.

Stilul permisiv este extrem de tolerant, fara pretentii si astepari clare, iar atunci cand regulile sunt incalcate parintii sunt pasivi. Acesti copii vor avea dificultati de a-si gasi o motivatie, de a accepta autoritatea, vor avea autocontrol scazut, adesea vor fi egoisti si iresponsabili.

In stilul democratic regulile sunt stabilite clar, explicate si flexibile in functie de nevoile copilului si stadiul de dezvoltare la care se afla. De obicei, acesti copii vor deveni adulti echilibrati emotional, autonomi si increzatori in fortele proprii, ceea ce constitue adesea reteta unei vieti de succes.

Binenteles ca nu exista parinte perfect, pentru ca asa cum mentiona si Freud “meseria de parinte este cea mai grea”. Sunt multi alti factori care influenteaza si de care este nevoie sa tinem cont si fiecare persoana si familie are individualitatea sa.

Este important sa ne dam seama cand gresim, sa putem recunoaste si accepta, pentru ca mai apoi sa putem remedia situatia. Intotdeauna exista o solutie pentru orice situatie. Ne ajuta sa luam masuri de cat mai timpuriu posibil si avem sansa de a trai un timp in care avem acces la informatie si suport din toate directiile.

Psiholog Denisa Zdrobis

Learn More

Personalitatile dificile. Ce e de facut?

Din cand in cand incerc sa par normal…, dar ajung sa ma plictisesc si ma intorc la a fi eu!

Learn More

Perechea de pantofi

„Neurons that fire together wire together”(D.O. Hebb, 1949)

Learn More

Comportamentul tulburarii de opozitie la copii

Printre factorii psihologici care determina tulburarea de opozitie se gasesc ca antecedente nefavorabile: insecuritatea si nedezvoltarea atasamentului in primele perioade ale copilariei, rezultand de aici o dezvoltare a unui atasament anxios – evitant.

Insecuritatea atasamentului prezice agresivitatea manifesta a baietilor, fetele manifestand o agresivitate pasiva.

Tulburarea de opozitie pare a fi destul de clara si bine conturata dar de fapt ea se dovedeste de cele mai multe ori a fi un continuum cu tulburarile de conduita si tulburarea de personalitate antisociala.

Caracteristicile tulburarii de opozitie:

• adesea isi iese din fire si loveste

• adesea se cearta si loveste adultii

• adesea refuza sau sfideaza regulile stabilite de catre parinti

• adesea ii sacaie pe ceilalti

• adesea ii invinovateste pe ceilalti pentru propriile lui greseli

• se supara si se infurie cu usurinta pe ceilalti

• este furios si nelinistit aproape tot timpul

• este nemultumit tot timpul

• mai pot prezenta spasmul hohotului de plans si anxietate

Comportamentul parintilor poate face parte din aspectul clinic al bolii: comportament critic, de respingere, sarac in caldura afectiva, pasiv si nestimulativ.

Posibile efecte:

• mamele pot parea depresive, anxioase

• alti parinti reactioneaza altfel la “acesti mici incapatanati” si devin iritati, exagerat de intoleranti.

• poate aparea un cerc vicios intre parinti si cel mic, care se simte respins si nesecurizat, devenind si mai dificil de stapanit.

Examinarea psihometrica – este necesara pentru a stabili deficitul cognitiv care, uneori constientizat de copil, ii creeaza acestuia o stare de ostilitate fata de ceilalti.

Managementul comportamentului opozitionist depinde de:

• severitate, de cat de grav sunt afectate relatiile cu ceilalti

• de cat de motivati sunt parintii pentru a interveni.

Consilierea familiala:

• este indicat ca in cazul baietilor cu acest diagnostic ca tatal sa se implice mai mult in educatie

• obiectivul educational va fi stabilit impreuna cu familia  si axat pe comportamentul cel mai neadecvat cu ignorarea lui si cu recompensarea atitudinilor dorite, se va mentiona ce este “rau” si ce este “bine”

• consilierea familiei ajuta mult si la propria cunoastere a parintilor si la constientizarea eventualului conflict  existent intre mama si tata cu privire la decizile educationale.

Psihoterapeut Gabriela Theodorescu

Learn More

3 IDEI, cum sa reactionezi cand copilul vine cu o nota mica acasa

Vei ajunge vanzatoare la Magazin!
Iar m-ai dezamagit cu nota mica pe care ai luat-o desi am lucrat atata impreuna!
Cum de acasa stii si la scoala, la lucrare nu esti atent/atenta?
Ce bucurie imi faci tu cand vin obosit/a acasa si vad asa o nota?
De ce nu reusesti sa te concentrezi mai bine?

Din pacate acestea sunt unele dintre expresiile cu care parintii din ziua de azi isi ameninta copiii in momentul in care iau o nota proasta.

Ma doare sufletul pentru acel copil care primeste la tot pasul aceste “etichete” verbale din partea celor mai importante persoane din viata lor: parintii, invatatorii, profesorii.

Din pacate sunt copii care din cauza presiunii notelor fac atacuri de panica incepand chiar din clasele primare. Este o situatie alarmanta, dupa parerea mea.

 Si va mirati, dragi parinti si profesori de ce nu au incredere in ei mai departe in viata? Efectul: la 25-30- 40 de ani sunt perfectionisti cu ei insisi si cu cei din jurul lor si nu reusesc sa mentina relatii sanatoase cu partenerii de cuplu sau grupul de prieteni.

Oare pentru ce va iubiti copilul? Pentru ca are note bune sau pentru valoarea in sine pe care o poarta: este un copil prietenos, zambitor, ii place desenul poate mai mult decat matematica, are niste valori pe care le respecta: onestitatea, curajul de a lua apararea cuiva, etc.

Stiu ca cei care sunt acum parinti au o misiune foarte grea, aceea de a creste copii responsabili pentru ei si mediul lor, copii care stiu ce isi doresc in viata chiar de la varste mai fragede, sau care chiar au un talent innascut.

Va rog sa intelegeti ca ceea ce saditi in mintea copiilor vostri la varste fragede le va ramane intiparit pe toata viata!

Nu sunt de acord nici sa nu le stabiliti limite, chiar au nevoie de ele, dar nu ii certati pentru ca au luat o alta nota fata de ceea ce va doreati voi; NU ii mai COMPARATI cu copilul vecinului!

Din pacate, cu cat vor fi mai mult pedepsiti pentru notele luate cu atat increderea in ei si stima lor de sine vor fi mai mici iar efectul pe termen lung este pur si simplu dezastruos!

Dar am promis 3 SFATURI, simple, la indemana tuturor, care nu necesita studii de specialitate in psihologie sau pedagogie:

1. Respirati adanc, de cateva ori, inainte de a incepe dialogul cu copilul vostru (aceasta respiratie va va calma si nu o sa “aruncati” spre copil primele cuvinte care va vin pe buze)
2. Aratati compasiune pentru copilul tau spunandu-i : stiu ca esti destul de suparat/a pentru nota luata asa ca nu te mai intreb “de ce ai luat nota asta”.
3. Initiaza un dialog constructiv: Cum te pot ajuta sa iti maresti nota la materia aceasta?

Dragi PARINTI !

Aveti puterea de a nu va traumatiza pur si simplu copilul cand a luat o nota mica!

Aveti obligatia sa va stapaniti nervii, pentru ca puteti, si sa aveti concentrarea atintita asupra nevoilor pe care le are puiul vostru.

Aveti resursele emotionale si specialistii, in diferitele comunitati de pe facebook, daca traiti intr-un cartier mai izolat, pentru a va indruma si ajuta cand nu stiti ce sa faceti.

Incepand cu luna iulie vom organiza in cadrul Clinicii un grup de suport pentru parintii care au nevoie de o comunitate in care nu vor fi judecati, ci vor fi intelesi si respectati si ajutati.

Urmariti pagina de facebook pentru a afla primii cand incepem

https://www.facebook.com/www.clinicamindhelp.ro/ Psiholog Cristina Dimitrescu

Learn More